Echilibrul oligoelementelor-interactiuni si sinergisme minerale si mineralovitaminice

De cativa ani este din ce in ce mai evident ca ceea ce influenteaza cel mai mult sanatatea este pierderea echilibrului homeostatic intre diferitele substante nutritive. Pierderea acestui echilibru vital, in particular al oligoementelor, poate foarte usor provoca carente subclinice. Interactiunile intre substantele nutritive sunt complexe. Un dezechilibru al oligoelementelor, de exemplu, poate sa se extinda la vitamine si chiar sa interfereze cu functiile endocrine.

Aceasta premiza se refera la ceea ce am discutat anterior: carentele absolute sunt acum exceptie si nu regula. Este mult mai corect sa ne focalizam atentia asupra carentelor relative. Aceasta semnifica faptul ca un mineral poate avea un nivel absolut in limitele normalului, dar sa fie la un nivel scazut in relatie (relativ) cu un alt mineral, dezechilibrand raportul ideal care este adevaratul punct asupra caruia se focalizeaza atentia din punct de vedere nutritional.

Interactiuni intre minerale
Mineralele intracelulare prezinta doua tipuri de interactiuni: sinergice si antagoniste care se pot vedea la doua niveluri: METABOLIC si la nivelul ABSORBTIEI.
Un antagonista la nivelul absobtiei presupune inhibarea absorbtiei unui alt mineral. Cateodata este suficienta o absorbtie excesiva a unui singur element pentru a interfera la nivel intestinal cu absobtia unui alt element. De exemplu, o absorbtie crescuta de calciu poate incetini absorbtia intestinala a zincului, in timp ce un exces de zinc poate scadea absobtia cuprului. Un antagonist la nivel metabolic este atunci cand un exces al unui element interfera cu functiile metabolice ale altuia, sau contribuie la excretia sa. Aceasta apare in cazul zincului si cuprului, cadmiului si zincului, fierului si cuprului, calciului, magneziului si fosforului.
Sinergismele minerale
Cea mai mare parte ale actiunilor sinergice nutritionale sunt la nivel metabolic. Spre exemplu, fierul si cuprul sunt sinergice in momentul in care este necesara o anumita cantitate de cupru pentru a utiliza fierul. Magneziul actioneaza sinergic cu potasiul, crescand retentia sa la nivel celular. Se stie ca sinergismul dintre calciu, magneziu si fosfor se datoreaza participarii lor la mentinerea integritatii structurilor si tesutului osos. Alte sinergisme intre minerale sunt descrise in tabel. Exista si o a treia interactiune care se verifica atunci cand absorbitia deficitara a unui element poate favoriza o acumulare toxica a altor metale. In prezenta unei absorbtii la limita inferioara sau scazute a zincului, chiar si cantitati infime de cadmiu pot sa se acumuleze pana la nivele toxice. O toxicitate a plumbului deriva mai ales dintr-o absorbtie insuficienta de calciu sau fier si
o toxicitate a fierului poate sa apara in cazul unei carente de cupru. O a patra interactiune se poate verifica atunci cand absorbtia excesiva a unui element poate provoca o carenta a unui element sinergic. Spre exemplu, absorbia exagerata poate contribui la aparitia unei carente a cuprului. Acest dezechilibru poate produce o retentie excesiva intracelulara a fierului. Manganul, interferand cu magneziul, poate favoriza o acumulare excesiva de sodiu sau potasiu.

Sinergisme intre minerale

Mineral sinergisme minerale

Calciu Mg-P-Cu-Na-K-Se

Magneziu Ca-K-Zn-Mg-P-Cr

Sodiu K-Se-Co-Ca-Cu-P-Fe

Potasiu Na-Mg-Co-Mg-Zn-P-Fe

Cupru Fe-Co-Ca-Na-Se

Zinc K-Mg-Mn-Cr-P

Fosfor Ca-Mg-Na-Zn-K-Fe

Fier Cu-Mg-K-Na-Cr-P-Se

Crom Mg-Zn-K

Mangan K-Zn-Mg-Fe-P

Seleniu Na-K-Cu-Fe-Mn-Ca

Antagonismele vitaminice

Chiar si vitaminele prezinta interactiuni sinergice si antagoniste care cel mai adesea nu sunt luate in considerare. Antagonistii pot sa nu fie directi, dar cum rezulta dintr-o absobtie excesiva pot produce o crestere a cererii de alte vitamine.
Iata unele exemple: vitamina A reduce efectele toxice ale vitaminei D, in timp ce nivele crescute de vitamina C pot produce o carenta a vitaminei B12. chiar si vitamina B1 prezinta o actiune antagonista in raport cu vitamina B12.

Sinergisme vitaminice

Vitaminele sunt implicate in multe reactii. Actioneaza ca si coenzime si deci participa sinergic la multe reactii enzimatice. Pot sa aiba chiar si o actiune protectiva in cazul carentelor altor vitamine.
Sinergismele vitamino-minerale

Vitaminele sunt foarte puternic asociatte cu functiile metabolice ale mineralelor. Se stie ca o carenta vitaminica poate interfera cu utilizarea sau absorbtia unui mineral, asa cum poate fi necesara administrarea unei vitamine specifice pentru corectarea carentei unui mineral. Exemplul clasic este al rahitismului si vitaminei D.
Vitaminele C, B6 si A pot fi necesare pentru a corecta o anemie feripriva care nu raspunde la suplimentarea cu fier. O carenta de zinc poate sa se datoreze unei carente de vitamina A care nu raspunde la suplimentarea cu vitamina A . zincul este necesar pentru a mobiliza vitamina A din depozitele hepatice.
Antagonisme vitamino minerale.
Absorbtia excesiva a unei singure vitamine, poate duce la un dezechilibru al unui mineral, fie prin producerea unei carente, fie prin cresterea retentiei tisulare. Vitamina C luata in doze mari poate, de exemplu, sa contribuie la o carenta de Cu, inferferand in absorbtia si metabolismul acestuia. Deoarece vitamina C este antagonista cuprului si acesta este necesar pentru utilizarea adecvata a fierului, o absorbie excesiva de vitamina C ar putea sa favorizeze o toxicitate a fierului. Doze crescute de vitamina D, in schimb, pot produce carenta de Mg si K, deoarece vitamina D favorizeaza si imbunatateste absortia si/sau reabsorbtia Ca. o absorbtie excesiva de vitamina A poate contribui la o pierdere de Ca.

Vitaminele si functiilor lor biochimice

Vitaminele sunt substante organice necesare organismului uman in cantitati mici pentru a mentine in bune conditiuni functiile metabolice. Clasificarea obisnuita le imparte in doua mari familii: liposolubile (vitaminele A, D, E, K) si hidrosolubile (vitamina C si complexul de vitamine B). Din punct de vedere functional se prefera sa fie clasifica in functie de activitatea lor, in principal in:
1-COENZIME si COFACTORI (vitaminele C, K, biotina si complexul B).
2-Cu EFECT HORMONAL STEROIDIAN (vitaminele A, D).
3-Cu ACTIUNE ANTIOXIDANTA (vitaminele C, E si bioflavoidele).
1-Coenzimele si cofactorii
in calitate de cofactori si coenzime, functiile vitaminice sunt mult specifice si fundamentale pentru a conferi schimbarile biochimice necesare ale substraturilor. Tabelul evidentiaza principalele mecanisme.

Vitamina B1 (tiamina)
Este o molecula compusa dintr-un metil legat la o pirimidina si la un inel tiazolic. Ea este implicata in transferul de grupari aldehidice. Din cauza acestei caracteristici, ea participa la diferite reactii enzimatice fundamentale pentru a produce energie, reactii care implica decarboxilari si transchetolari.
Aceasta vitamina prezenta inclusiv functii nonenzimatice, ca modularea canalelor ionilor de clor la nivelul sistemului nervos central
Ea furnizeaza energia pentru calea suntului hexozomonofosfatilor.

Vitamina B2 (Riboflavina)
Vitamina B2 este o izoallosazina care poate fi usor distrusa de substante foarte alcaline si de catre lumina. Coenzimele active derivate din ea sunt Flavin mononucleotidul (FMN) si Flavin adenindinucleotide (FAD).
Functia principala a riboflavinei este aceea de precursor al coenzimelor FMN si FAD care catalizeaza reactiile de oxido-reducere si transfer al hidrogenului. Vitamina B2 este fundamentala pentru:
1. Productia de energie, in calitate de FAD, in interiorul lantului respirator.
2.Catabolismul medicamentelor si toxinelor prin intermediul enzimelor Citocromului P450.
3. Metabolismul lipidic.
4. Actiune antioxidanta in calitate de cofactor in regenerarea glutationului.

Vitamina B3 (Niacina)
Se considera drept vitamina B3 doua structuri moleculare care sunt acidul nicotinic (sau piridoxin-3-carboxilat) si derivatul sau amidic nicotinamida.
Triptofanul este precursorul sau, in timp ce enzimele NAD (nicotin-adenin-dinucleotidul) si NADP (nicotin-adenin-dinucleotid fosfatul) nunt principalele forme active.
Organismul uman foloseste NAD ca acceptor de electroni sau ca donor de hidrogen in multe reactii redox. Aceasta vitamina este implicata, de asemenea, in reactii de dehidrogenare, precum in conversia acidului alfaketoglutaric in succinat.

Vitamina B5 (Acidul pantotenic)
Este un acid care se obtine din combinatia dintre beta-alanina si acid pantotenic. Forma sa activa principala este Coenzima A (CoA). Din acest motiv este implicat in numeroase functii biochimice. Printre acesta amintim sinteza unei serii de aminoacizi, hormoni steroidieni, vitamina D, acizi grasi, sfingolipide si inelul porfirinic ce intra in structura hemoglobinei din eritrocite.
Alte functii sunt: oxidarea acizilor grasi, acetilarea colinei si diverse faze ale metabolismului proteinelor si carbohidratilor.

Vitamina B6 (Piridoxina)
Exista trei forme principale ale vitaminei: Piridoxina (PN), Piridoxalul (PL) si Piridoxamina (PM). Formele coenzimatice active sunt PMP (Piridoxamina-5-fosfat) si PLP (Piridoxal-5-fosfat).
Aceasta substanta nutritiva este implicata in circa o suta de reactii enzimatice. Reactiile enzimatice sunt atat de multe si vitamina este atat de importanta pentru productia si modularea unui numar atat de mare de compusi, astfe incat este necesar sa fie evaluat statusul vitaminei B6 de fiecare data cand se suspecteaza un dezechilibru nutritional in anamneza unui pacient.
Vitamina B6 scoate gruparile sulfurice din aminoacizi, ajuta la transferul gruparilor aminice de la un aminoacid la altul si participa, alaturi de acidul folic, la metilarea colinei, serinei, metioninei si homocisteinei. Rolul vitaminei B6 in reactiile de decarboxilare o face sa fie fundamentala in conversia triptofanului in serotonina. Chiar si conversia aminoacidului la niacina este B6-dependenta. Riboflavina si magneziul sunt necesare pentru a transforma piridoxina in piridoxal-5-fosfat. PLP-ul joaca un rol important in productia de glucoza prin procesul de gluconeogeneza; moduleaza activitatea hormonilor steroidieni legandu-se de receptorii lor.

Vitamina B12 (Cianocobalamina)
Termenul de vitamina B12 este folosit, din punct de vedere chimic, pentru a descrie molecula denumita cianocobalamina. Activitatea coenzimatica activa este indeplinita de catre Metilcobalamina si de catre 5-dezoxianenoxil-cobalamina (coenzima B12). Aceata vitamina este folosita de toate celulele care sintetizeaza ADN pentru a facilita metabolismul ciclului acidului folic. Este considerata, pentru rolul sau primar, un donator de grupari metil. Din acest motiv ea este fundamentala pentru sistemul hematopoietic.
Vitamina B12 joaca un rol important in functionarea sistemului nervos. Celulele gliale au tendinta de a duce lipsa de vitamina B12. in acest caz se confirma in interiorul lor o productie crescuta de homocisteina cu consecinte neurotoxice.

Acidul folic
Folatul este numele dat unei serii de compusi care prezinta o structura chimica comuna denumita pteroilglutamat. Molecula cunoscuta ca 5-metiltetraidrofolat este compusul cel mai raspandit din aceasta familie desi nu foarte usor asimilat la nivel celular, fiind necesar intai sa fie metilat de enzima metiltrasferaza B12-dependenta.
Aceste molecule sunt donatoare de carbon si metil. Pot fi pe langa aceasta chiar si acceptoare de carbon. Chiar si sinteza cisteinei din metionina este folat-dependenta, si deci acidul folice este fundamental pentru sinteza de tripeptid glutation.

Biotina
Biotina prezinta o structura biciclica si, desi exista opt izomeri, doar D-biotina este activa din punct de vedere enzimatic. Chiar daca face parte din complexul B si este activa in numeroase reactii enzimatice, biotina este prea putin luata in considerare de catre medici. Ea este fundamentala pentru diferite sisteme enzimatice legate de procesele de carboxilare, precum piruvat carboxilaza (productie energetica) si acetil CoA carboxilaza (donator de acetati in sinteza acizilor grasi). O carenta de biotina poate genera o acumulare de acid lactic in interiorul sistemului nervos central si sa cauzeze o insuficienta functionare a piruvat carboxilazei cu dezvoltarea de siptome, ca hipotonia, ataxia, ictusul.
Biotina este implicata si in sinteza folacinului (acidului folic).

Vitamina C
Ascorbatul se prezinta sub trei forme principale: acidul ascorbic, semidehidroascorbatul si dehidroascorbatul. Acidul ascorbic este forma redusa. Fiind in masura sa piarda foarte usor un electron, vitamina C este un bun donor de electroni, motiv pentru care reduce numerosi agenti oxidanti din organismul uman.
Actioneaza ca substrat sau cosubstrat pentru opt enzime diferite implicate in sinteza colagenului, carnitinei, catecolaminelor, amidarii peptidice si in metabolismul tirozinei.
In sinteza de colagen vitamina C este necesara pentru productia hidroxiprolinei din prolina; ca antioxidant ascorbatul reduce radicalii hidroxilici, superoxid, hipoclorit si alte specii reactive ale oxigenului. Acidul ascorbic regenereaza vitamina E dandu-i un proton radicalului tocoferil.

2-Efectul hormonal steroidian
efectul similar hormonului steroidian al vitaminelor este de tip direct in ceea ce priveste esprimarea genetica gratie receptorilor hormonali specifici. Efectul variaza in functie de tipul celular, de stadiul de dezvoltare, de interactiunile cu alte cai de semnalizare celulara si de tipul de receptor.

Vitamina A
Vitamina A este o substanta nutritiva liposolubila denumita din punct de vedere chimic trans-retinol. Din aceeasi familie fac parte aldehidele retinale si acidul retinoic. Carotenoizii sunt un alt grup, totdeauna apartinand aceleasi familii. Dintre ei, doar beta-carotenul, alfa-carotenul si gamma-carotenul prezinta activitate analoaga vitaminei A.
Functiile de baza ale vitaminei A sunt asociate vazului, functiei imunitare, dezvoltarii osoase, diferentierii celulare, cresterii si reproducerii. Vitamina este necesara pentru detoxificarea PBC si dioxinei.

Vitamina D
Cunoscuta si sub denumirea de calciferol, vitamina D este un secosteroid, si in zilele noastre, pentru actiunea sa, se considera ca este mai mult un hormon decat o vitamina. Forma activa este calcitriolul sau 1,25 dihidrocolecalciferol.
Multe tesuturi poseda receptori pentru acesta vitamina-hormon.
Functia principala este de reglare a absorbitiei intestinale a calciului si fosforului; reglare a calciului prin intermediul paratiroidelor si stimularea mineralizarii celulelor osoase, deoarece vitamina D joaca rol de carrier de membrana pentru calciu la nivel osteoclastic si osteoblastic.

Vitamina K
Termenul de vitamina K descrie o serie de compusi care prezinta comun un inel 1,4-naptochinonico.
Vitamina K1 (filochinona) este o forma care se gaseste in diverse vegetale; vitamina K2 (menachinona) este in schimb o forma sintetizata de catre bacterii, dar se poate gasi si in produse de origine animala. Vitamina K3 (menadiona) este o forma sintetica, si trebuie sa fie alchilata pentru a fi utilizata de catre organismul uman. Functia principala a vitaminei K este implicarea ei in producerea a patru factori ai coagularii: factorul III (protrombina), factorul VII, factorii IX si X. ea este necesara si pentru carboxilarea protrombinei care anuleaza formarea situsurilor de legare ale calciului in procesul de coagulare. Cumadina si heparina sunt antagonistii biochimici ai vitaminei K.

3-Actiunea antioxidanta
unele vitamine actioneaza in calitate de antioxidanti pentru ca sunt capabile sa se lege de radicalii liberi si sa-i faca mai putin periculosi, chiar sa-i neutralizeze, gratie unui complex “joc de echipa”.
Principalele vitamine antioxidante sunt vitamina C, carotenoizii si vitamina E. primele au fost deja descrise mai sus. Urmeaza descrierea celei de a treia.

Vitamina E
Vitamina E reprezinta numele generic dat unui grup de opt izomeri; patru dintre ei sunt cunoscuti ca tocoferoli (alfa, beta, gamma si delta care prezinta o catena laterala saturata); ceilalti patru izomeri sunt in schimb cunoscuti ca tocotrienoli. Sunt din punct de vedere structural asemanatori, in afara de catena laterala, care este nesaturata. Si ei sunt clasificati ca alfa, beta, gamma si delta. Alfa-tocoferolul este izomerul cel mai bioactiv.
Functia principala a vitaminei E este aceea de a preveni oxidarea acizilor grasi nesaturati, componenti ai fosfolipidelor de membrana. Celulele cu un continut ridicat de acizi grasi polinesaturati au nevoie de un nivel ridicat de vitamina E si sunt in mod particular mai sensibili la stresul oxidativ. Chiar si fagocitele au rezerve marcate de vitamina E pentru a se proteja de autooxidare.
Vitamina E este importanta si prin calitatea de protectoare a vitaminei A. vitamina C, este, in schimb in masura sa regenereze radicalul tocoferoxilic reechilibrand statusul antioxidant al vitaminei E.

Nonvitamine si rolul lor

Betaina Transfera grupari metil

Acid lipoic Decarboxilarea oxidativa a alfaceto acizilor asociati cu enzime

Colina Donor de metil; componenta a fosfolipidelor si substrat pentru sinteza acetilcolinei

Inozitolul Componenta a fosfolipidelor si mesager secund

Carnitina Carrier pentru transportul acizilor grasi si ai gruparilor acetil in mitocondrii

Substante nutritive de baza

Nutritia clinica traditionala stabileste schemele diagnostico-terapeutice considerand posibile doar carentele absolute si legate de simptomatologii bine precizate.
Acest tip de abordare este, in mod evident, mult mai usor de inteles atunci cand carenta este asociata cu un sidrom adevarat (mod de abordare tintit al bolii), ca de exemplu cheiloza pentru carenta vitaminei B2, coilonichia pentru carenta de fier, glosita pentru carenta de folat, rahitismul pentru carenta de vitamina D sau gingivita pentru carenta de vitamina C. tratamentul, fara prea multa bataie de cap, consta in suplimentarea substantei nutritive care lipseste ducand la eliminarea problemelor. Din fericire in zilele noastre se intalnesc destul de greu nivele atat de scazute, dar oamenii dezvolta disfunctii nutritionale mai inselatoare si dificile de interpretat. Aproape mereu problemele sunt la un nivel subclinic si disfunctiile nutritionale se confirma cu mult inainte sa se transforme intr-o simptomatologie clasica indiscutabila.
Cateodata carenta subclinica nu depinde de o absorbtie scazuta cat de alte probleme, ca de exemplu o productie insuficienta de acid clorhidric, necesar pentru absorbtia substantei nutritive respective. Din punct de vedere functional, nivelul de substante nutritiva este doar o parte din intreaga inlantuire de evenimente metabolice implicate. Carenta nu va putea fi rezolvata pana ce nu se vor descoperi si interpretate toate conexiunile metabolice cauzale, cateodata dificile de identificat si corelat.
O alta problema pentru care abordarea conventionala este considerata depasita, este conceptul caracterului esential. Toate substantele nutritive, pana acum, au fost clasificate in esentiale si neesentiale. Primele sunt acelea pe care organismul uman nu le poate sintetiza, si, de aceea, trebuie sa si le procure printr-o suplimentare dietetica; celelalte sunt produse ale metabolismului. Din punct de vedere functional, substantele nutritive nu pot fi clasificate doar in aceste doua categorii. Uneori, substantele nutritive neesentiale pot sa nu fie produse de organism dintr-o serie de motive; alteori, substantele nutritive considerate esentiale pot sa nu fie solicitate in dieta. Este, deci, necesar din punct de vedere functional, sa adaugam la clasificare o a treia categorie, denumita substante nutritive “conditionat esentiale”.
Substantele nutritive pot fi clasate in a treia categorie din diferite motive. Organismul poate prezenta defecte genetice, pentru care nu se probeaza sinteza normala a substantei nutritive. Pe de alta parte, defectul genetic poate fi si indus ( de exemplu, o substanta toxica inhiba o enzima necesara in sinteza substantei nutritive respective); se stie intr-adevar ca anumiti indivizi necesita doze de vitamina B6 de 500 mai mari decat normalul. Pentru a incheia, problema cea mai importanta este cea a interactiunilor.
Un timp indelungat tratamentele nutritionale au avut ca unic scop recunosterea si corectarea carentelor nutritionale.
Inainte de a aprofunda adevaratul aspect nou al interpretarii micronutrientilor, este important sa facem o trecere in revista mai aprofundata asupra functiilor biochimice ale acestora.

Vitamina B1 Rupe legaturile C-C periferice ale grupului carbonilic; influenteaza canalele de clor.

Vitamina B2 Transfera hidrogenul intre FAD si FMN;
Agentul oxidant cel mai puternic al NAD(P)+, poate fi redus cu unul sau doi electroni si oxidat cu O2-

Vitamina B3 Transfera hidrogen prin NAD+ si NADP+

Vitamina B5 Parte din coenzima A, asista la reactiile de acetilare

Vitamina B6 Reactii de transaminare cu aminoacizi si amine

Vitamina B12 Transfera grupari metilice

ACIDUL FOLIC Transfera compusi cu un singur atom de carbon (acid formic, formaldehida, metil)

VITAMINA C Transporta hidrogenul in reactii de hidroxilare si aminare

VITAMINA K Transporta hidrogenul

BIOTINA Transporta grupari carboxilice

Indepartarea si eliminarea metalelor toxice din organism Terapia chelanta orala

Metale cu rol de substante nutritive si metale toxice

Multe metale sunt prezenta in mod normal in organism si sunt indispensabile pentru functionarea corecta a acestuia.
Rolul fierului in mecanismul de transport al oxigenului in hematii este in mod cert cea mai cunoscuta dintre nenumaratele roluri pe care le are aceste metal.
Atomii de fier, de exemplu, sunt necesari pentru nenumaratele reactii de oxidoreducere si pentru transportul electronilor in fosforilarea oxidativa mitocondriala.
Un alt metal cu multiple functii este zincul. Acesta participa in calitate de cofactor esential in sute de reactii enzimatice si activitatea sa este fundamentala pentru functionarea sistemelor endocrin si imun.
Am putea continua la nesfarsit cu descrierea diverselor metale si a rolului acestora in functionarea corecta a organismului. Aceste metale in mod normal se gasesc in organism in concentratii relativ scazute si se numesc oligoelemente. In cazul unor nivele ridicate ale acestor metale, ele pot deveni toxice si pot provoca dezechilibre ale absorbtiei sau ale excretia altor oligoelemente. Un exemplu tipic il reprezinta zincul, care atunci cand este prezenta in cantitati excesive determina carenta de cupru, cu concecinte negative asupra multor procese biologice si metabolice.
Unele metale, cu cat sunt mai grele (adica au densitatea de cel putin 5 ori mai mare decat a apei), nu au functii biologice evidente dar prezinta unele efecte nocive certe atunci cand ajung si se acumuleaza in organism.
In aceasta categorie de metale toxice se pot include, cu caracteristici de toxice particulare, mercurul, cadmiul, plumbul, arsenicul, aluminiul si beriliul.
De cateva decenii milioane de tone de substante nocive, printre care si metale toxice, sunt deversate in fiecare an in aer, in apa si in sol, creand conditii de poluare planetara de o gravitate care nu este perceputa inca suficient. In Europa si Statele Unite sute de tone de mercur sunt depozitate in cariile dentare ale locuitorilor acestor regiuni sub forma de obturatii.
Copiii sunt probabil cei mai expusi la procesul de depozitare progresiva a mineralelor toxice in organism: inca din viata intrauterina incep sa acumuleze metale grele de provenienta materno-placentara: mercurul eliberat din amalgamul care obtureaza cariile mamelor sau introdus in organismul matern prin intermediul ingestiei de peste contaminat, plumb provenit din gazele de esapament ale autoturismelor sau din vopselele care acopera peretii caselor, arsenicul si cadmiul prezente in legumele si fructele tratate cu antiparazitare si neindepartate suficient. Aceste metale toxice isi exercita actiunea cel mai mult prin interactiunea cu mineralele cu rol nutritiv, luandu-le locul la nivelul siturilor active enzimatice si substituidu-le in exercitarea unor importante functii enzimatice si metabolice.



METALELE TOXICE SI SOLUTIILE MEDICINEI FUNCTIONALE

Medicina Functionala enumera printre subiectele de interes stiintific si clinic si situatii datorate intoxicarii cu metale toxice precum si metodologii diagnostice si protocoale terapeutice tipice utilizarii de rutina de catre medicii care fac referire la ea.
In ce priveste partea diagnostica, un rol evident este datorat analizei minerale tisulare, care permite o dozare a mineralelor toxice din firul de par si deci din tesuturile periferice ale organismului, precum si o evaluare a nocivitatii acestor minerale toxice asupra bazei raportului cu mineralele nutritive de referinta.
In ce priveste terapia, un rol esential este recunoscut ca apartinand alimentatiei si integrarii nutritive si fito-vitaminico-minerala, instrumente eficace de informare moleculara si de reglare a expresiei genetice a mecanismelor de detoxifiere si de eliminare a mineralelor nocive.

CHELARE SI DETOXIFIERE

Procesele fundamentale prin care organismul se apara impotriva efectelor metalelor toxice sunt doua: chelarea acestora la nivel celular si detoxifierea, adica transformarea biochimica a complexului toxic+chelant intr-un metabolit eliminabil prin intermediul emuntoriilor (organelor cu rol de excretie).
Terapia chelanta poate fi efectuata prin administrarea intravenoasa a substantelor active, in general acid etilen-diaminic-tetraacetic EDTA, sau pe cale orala.
Terapia chelanta IV este o procedura foarte eficace si suficient de sigura, ea insasi insa nelipsita de riscuri. Tratementul cu chelatori pe cale orala este prin comparatie, de o eficacitate buna, chiar daca nu actioneaza imediat, dar prezinta o siguranta absoluta.
Substantele nutritive capabile sa lege metalele toxice diseminate in organism sunt constituite din aminoacizi, antioxidanti si coenzime (vitamine si minerale).
Odata extrase din tesuturile de depozit si readusi in circulatie, complexele toxic+chelant ajung in ficat unde activitatea detoxifianta a ficatului, prin intermediul reactiei de faza I si faza II, le transforma in metaboliti perfect hidrosolubili si deci mult mai usor de eliminat pe cale urinara sa bilio-fecala.
Protocolul integrational propus de GHEOS se bazeaza pe doua formule fiecare dintre ele centrata in principal, pe unul dintre cele doua etape importante ale tratamentului: extractia celulara (KELABLEND) si biotransformarea hepatica (TOXIRID).

KELABLEND

Substantele nutritive selectionate pentru extragerea celulara utilizeaza pentru activitatea lor aceleasi mecanisme de actiune ca si mineralele toxice.
Metalele toxice isi exercita efectele negative asupra celulelor legandu-se la nivelul siturilor specifice, rezervate mineralelor cu functie de substanta nutritiva indepartate din secventa aminoacidica a proteinelor endocelulare. Pentru a face fata acestei actiuni nocive se poate recurge la doua modalitati de interventie: suplimentarea mineralelor pentru care metalele toxice au afinitate deosebita contracarand depletia acestora si introducerea unei cantitati semnificative de “reactivi” capabili sa se combine cu substantele toxice si sa protejeze astfel structurile proteice.
KELABLEND contine: seleniu, mineral antagonist prin excelenta cu mercurul, zinc, ce vizeaza specific activitatea nociva a cadmiului; magneziu, mineralul pentru care aluminiul prezinta afinitate maxima.
Aminoacizii cei mai susceptibili la atacul metalelor tixice si deci cei care le capteaze cel mai bine sunt cei sulfurati.

Grupurile sulfhidril (SH) sunt tinta preponderenta a mineralelor toxice si KELABLEND aduce un aport de aminoacizi bogati in grupari sulfhidrilice: glutation, N-acetil-cisteina, l-cisteina, metionina, l-lisina.
O serie de studii au evidentiat actiunea nociva minima a metalelor toxice in prezenta unui tratament antioxidant adecvant, probabil deoarece mecanismul lor de actiune este analog celui apartinand radicalilor liberi.
Substantele nutritive enumerate pana acum (minerale, aminoacizi sulfurati), pe langa activitatea chelanta prezinta si o semnificativa actiune antioxidanta si la acestea se adauga in compozitia KELABLEND vitaminele E si C, precum si acidul alfa-lipoic, bogat in grupari sulfhidril –SH.
KELABLEND contine si doua extracte de plante care s-au dovedit extrem de active si de eficace in terapia chelanta a mineralelor toxice precum plumbul, cadmiul, aluminiul si, mai ales, mercurul, din tesutul nervos, central si periferic si din alte tesuturi ale organismului; aceste plante sunt representate de CHLORELLA PYRENEIDOSA si CORIANDRUM SATIVUM (coriandrul).



TOXIRID

Biotransformarea complexului toxic+chelant intr-un compus caracterizat de hidrosolubilitate crescuta si deci multa mai usor eliminabil de catre organele cu functie de excretie si este o functie de competenta strict hepatica, iar formula TOXIRID contine aproape toti cofactorii si substraturilor necesare unue corecte desfasurari a reactiilor de detoxifiere de faza I si de faza II.
In reactiile fazei I, enzimele cele mai implicate implicate sunt cele apartinand citocrom P450 monooxigenaza. In desfasurarea ciclului lor oxidativ, participa cu un rol fundamental enzima flavoprotein-Cy-450-reductaza, care utilizeaza NADPH ca agent reducator.
Pe langa Cy-P450-monooxigenaza, in faza I intervin in importante reactii oxidative si alte enzime, denumite Monooxigenaze care contin Flavina (FMO: MonoOxigenaza ce contine Flavina). FMO necesita drept coezime FAD si NADP.
In final reactiile de faza I depind strict de prezenta adecvata a vitaminelor B2 (FAD) si B3(NADP).
NADP deriva in principal din metabolismul carbohidratilor (calea pentozo-fosfatilor), care presupune implicarea directa a si vitaminei B1(tiamina). Cy-P450 si FMO necesita pentru sinteza prezenta vitaminei C.
Reactiile de oxidare duc la formarea de radicali liberi si de intermediari reactivi, care pot degrada acizii grasi polinesaturati din structura membranelor, alterand morfologia si fonctionalitatea acestora. Primele membrane asupra carora se exercita aceste efecte nocive, prin vecinatate sunt exact acelea ale reticulului endoplasmic de care sunt legate enzimele Citocromului P450, a caror activitate este impiedicata de proprii produsi ai functiei de detoxificare.
Neutralizarea radicalilor liberi se bazeaza mai ales pe sistemul constitutiv enzimatic (SOD, Catalaze, Glutation-Peroxidaza), a caror functionalitate este asigurata de:
-oligoelemente: cupru, zinc (SOD), seleniu (GSH-Pox). Zincul, ca si cofactor al alcool-dehidrogenazei (alta enzima a fazei I), participa si la detoxifierea etanolului. Alt mineral important pentru reactiile fazei I este molibdenul, oligoelement esential pentru alte enzime de faza I: aldehid-oxidaza si sulfit-oxidaza.
-substante nutritive: glutation, N-acetil-cisteina (precursor al cisteinei, folosit pentru sinteza glutationului).

Pe langa apararea asigurata de antioxidantii constitutivi (enzime), un rol important il joaca antioxidantii circulanti: vitamina A, beta-caroten, vitamina C, vitamina E si remedii fitoterapeutice dotate cu proprietati antioxidante precum silimarina din Sylibum Marianum, epigallocatechingallato din Camelia Sinensis si acidul elagic din Punica Granatum.
In reactiile fazei II ficatul conjuga toxinele bioactive ale fazei I cu substante care le fac complet hidrosolubile si eliminabile. Reactiile de conjugare cele mai importante si substantele nutritive corelate cu acestea sunt:
-glucuronoconjugarea: acidul glicuronic, foarte disponibil in organism.
-sulfarea: sulful necesar pentru aceasta conjugare este furnizat de cisteina si metionina. Pentru aceasta reactie este nevoie si de molibden.
-conjugarea cu aminoacizi: pentru aceasta reactie substantele nutritive utilizabile sunt glutationul, N-acetil-cisteina, metionina, glicina, magneziul.
-Metilarea: metionina, colina, vitaminele B6, B9, B12.
-Acetilarea: acetilCoA si deci vitamina C, B1 si B5.
Metionina joaca un rol central in reactiile de detoxifiere din faza II: ea formeaza cisteina, folosita pentru sinteza glutationului si coenzimei A si pentru producerea taurinei si este cea mai importanta sursa de sulfat pentru sulfare. Pe langa aceasta metionina reprezinta donatorul de metil pentru sinteza de fosfolipide si de membrane precum reticulul endoplasmic unde sunt localizate multe dintre sinstemele enzimatice ale detoxifierii.
Chiar si colina este un precursor al fosfolipidelor si poate fi sintetizat plecand de la metionina. Enzimele P450-MO si NADPH-Cy-P450-Reductaza necesita fosfatidilcolina.
Vitamina B6 sustine atat sinteza de fosfolipide si cisteina, aceasta din urma sintetizata din metionina. Conjugarile cu acetil si cu aminoacizi au nevoie de acid pantotenic (vit. B5), precursor al Coenzimei A. Acidul pantotenic este necesar si pentru a stimula productia de glutation redus.

Remediile fitoterapeutice prezente in compozitia acestei formule prezinta particularitati destul de interesante si tintite pe reactiile de detoxifiere.
Silimarina (continuta in Sylibum Marianum), catechinele din ceaiul verde (Camelia Sinensis), acidul elagic (Punica Granatum) si glucozinolatii din Nasturtium Officinale si din Brassica Oleracea sunt “modulatori bifunctionali”, deoarece au capacitatea de a influenta simultan atat enzimele fazei I si cele ale fazei II.
Aceasta explica o activitate de modulare a unor enzime de faza I superinduse de toxine, pentru a incetini productia de metaboliti intemediari reactivi si pentru o actiune neta de stimulare a enzimelor reactiilor de faza II sau de conjugare.
Silimarina imbunatateste functia hepatica la indivizi afectati de hepatopatii de diverse origini, inclusiv acelea rezultate din expunerea la nivele toxice de fenoli industriali, precum si de toluen
Dotate cu o capacitate antioxidanta puternica este capabila sa creasca nivelele serice de glutation si de glutation-peroxidaza (atenuand efectele oxidative ale fazei I), precum si sa induca activitatea glutation-S-transferazei (enzima de faza II).
Catechinele continute in Camelia Sinensis potenteaza inducerea a doua enzime de faza II, glutation-S-transferaza si chinon-reductaza, in timp ce incetinesc hiperinducerea anumitor enzime specifice Cy-P450 a fazei I.
Chiar si acidul elagic continut in Punica Granatum este dotat cu capacitatea modulanta bifunctionala: minimizeaza efectele negative ale unei excesive activitati a fazei I si in acelasi timp stimuleaza energic inductia enzimelor de faza II glutation-S-transferaza si Chinon-reductaza.
Nasturtium Officinale contine concentratii semnificative de glucozilati, precursori ai fen-etil-izocianat, substanta a carei eficacacitate a fost demostrata in ceea ce priveste inhibarea suprainductiei enzimelor specifice CyP450 de faza I si cresterea enzimelor de faza II glutation-S-transferaza si chinon-reductaze.
Glucozilatii cu activitate analoaga sunt continuti in extractul de broccoli (Brassica Oleracea), printre care se numara sulforafanul si indolo-3-carbinolul, modulatori bifunctionali pentru capacitatea lor de a incetini inductia excesiva a reactiilor de faza I, de a stimula inductia reactiilor de faza II si de a exprima o activitate antioxidanta eficace.
Cercetarile de ultima ora asupra indol-3-carbinol (se asupra metabolitului sau Di-indolil-metan sau DIM) arata ca acesta ar putea avea efecte antitumorale asupra neoplaziilor mamare si de col uterin. Aceasta activitate anticanceroasa se coreleaza cu capacitatea lor de a interfera in reactiile de detoxifiere hepatica a estrogenilor.
In particular, prezinta activitate de inductie a enzimelor de faza I (CyP450-1A1 si 1A2) care catalizeaza hidroxilarea carbonului 2 al estrogenilor, cu productia de 2-OHE, care din punct de vedere metabolic sunt aproape inerti, reducand in asemenea mod reactiile de hidroxilare daunatoare (in C-4 si in C-16), incat dau nastere la metaboliti estrogenici 16-oh care au inca o importanta activitate hormonala.
In sfarsit, extractul de Brassica Oleracea contine cantitati semnificative biologic de glucarat. S-a demonstrat ca glucaratul este capabil sa inhibe beta-glucuronidaza, o enzima produsa de bacterii intestinale disbiotice capabile sa scindeze legatura dintre metabolitii estrogenici si acidul glucuronic realizata in reactiile de faza II (glucuronoconjugare).
Activitatea detoxificanta a ficatului este in concluzie o actiune de hidrosolubilizare a toxinelor lipofile. Pentru o corecta si completa eliminare a acestora, este nevoie de o hidratare corecta si o buna functionare a aparatului renal.
Formula contine o cantitate optima de Ceai de Java (Ortosiphon Stamineus), capabil sa stimuleze o corectta eliminare urinara a toxinelor hidrosolubilizate.

CLASIFICAREA METABOLICA SI FAZELE STRESULUI

Analiza minerala tisulara (AMT) si raporturile intre minerale

Ofera informatii despre raporturile intre principalele minerale nutritive si asupra unor fenomene biologice fundamentale ale organismului:
• Functionarea proceselor oxidative la nivel celular,
• Activitatea Sistemului Nervos Vegetativ, mai ales in legatura cu ansamblul de reactii adaptative la stres

Sistemul nervos vegetativ (SNV)

SNV, componenta a SN periferic, trimite la nivel cerebral impulsuri senzoriale provenite de la nivelul vaselor, cordului si tuturor organelor interne. Aceste impulsuri genereaza raspunsuri reflexe din partea SNC, care prin fibrele eferente determina reactii adecvate din partea organelor si tesuturilor.
Cele 2 componente ale SNV, distincte prin actiunile lor complementare, sunt simpaticul si parasimpaticul:
• Stimularea simpatica, generata de situatiile de pericol, pentru raspunsuri de tipul “fugi sau lupta” . Creierul stimuleaza suprarenalele, care cresc sinteza de catecolamine; acestea determina cresterea nivelului de glucoza circulanta, pe calea glicogenolizei.
• SNV parasimpatic este destinat conservarii si refacerii rezervelor energetice.
O zi din viata este marcata de alternante intre stimularea simpaticului si a parasimpaticului, care la randul or determina variatii in absorbtia si excretia mineralelor. Cu ajutorul mineralogramei putem afla daca a existat o dominanta simpatica sau parasimpatica in ultimele 2-3 luni.

Dominanta simpaticotonica

Raportul Ca/P < 2,6:1
Evoca modelul fazei de alarma a raspunsului la stres.
In fata unui stres acut, organismul raspunde prin cresterea stimularii suprarenale, medulara (catecolamine) si corticala (aldosteron, in prima faza, si mai apoi cortizol).
Stimularea suprarenalei
• Hipersecretia de adrenalina: are efecte cardiovasculare, metabolica (actiune hiperglicemianta (glicogenoliza) si lipolitica)
• Hipersecretia de aldosteron: creste retentia de Na si apa, iar pe AMT, cresterea Na atat in termeni absoluti, cat si relativ la K.
• Hipersecretie de cortizol: actiune hiperglicemianta (gluconeogeneza).
Hipofiza realizeaza o stimulare directa a SNV simpatic, prin care creste secretia de aldosteron, iar apoi, in faza urmatoare, creste secretia de cortizol. Stimularea de catre SNC a medulosuprarenalei determina o crestere imediata si directa a secretiei de adrenalina, si nu prin intermediul ACTH.
Stimularea tiroidei
• In timp ce hormonii suprarenalieni cresc disponibilul de combustibil, cei tiroidieni ajuta organismul sa optimizeze arderile, si astfel faciliteaza productia de ATP.

Dominanta parasimpaticotonica

Raportul Ca/P > 2,6:1.
In aceasta situatie, sistemul de productie energetica al organismului sufera o incetinire.
Predomina mecanismele de refacere, cu stimularea proceselor de digestie si de absorbtie.
Adesea dominanta parasimpatica indica epuizarea capacitatii de reactie a organismului, corespunzand fazei a 3-a de raspuns la stres.

Analiza minerala tisulara evalueaza fazele raspunsului la stres

Hans Selye, Md, PhD (1907-1982) este endocrinologul caruia ii datoram o mare parte a cunostintelor actuale asupra raspunsului organismului la stres. Selye a elaborat conceptul care astazi este definit drept G.A.S (“General Adaptation Syndrome”), sindromul adaptarii generale.
Nascut la Viena (1907), isi efectueaza studiile medicale la Praga, Paris si Roma, apoi se transfera in SUA, la Baltimore, la Universitatea “John Hopkins”. In 1932, la 25 de ani, este chemat ca si profesor asociat la Catedra de Histologie a Universitatii din Montreal, Canada.
In cursul experimentelor sale de laborator, Selye observa ca inoculand substante toxice la diverse animale, obtine de fiecare data un raspuns trifazic identic:
1. Marirea de volum a glandelor suprarenale
2. Tumefactia, urmata de regresiune, a ganglionilor limfatici si a altor structuri limfatice
3. sangerari gastrice si intestinale.
Selye ajunge la concluzia ca organismul, in fata unei agresiuni, raspunde intotdeauna cu aceeasi secventa de reactii, expresia unei incercari de adaptare. El elaboreaza teoria sindromului de adaptare generala a organismului, care raspunde conform unei scheme, intotdeauna aceeasi, bazata pe succcesiunea a trei faze.

G.A.S. (Sindromul de Adaptare Generala)

1. In faza de alarma organismul declanseaza o serie imediata de reactii pentru a neutraliza agentul stresor fizic sau psihic(stimulare suprarenaliana). Doarece initial sistemul imun este deprimat, nivelul normal de rezistenta la stres este diminuat si deci organismul este mai susceptibil la infectii si boala.
2. Faza de rezistenta. Daca reactia de alarma nu reuseste sa neutralizeze agentul stresor, organismul isi schimba atitudinea si incearca sa se adapteze. In aceasta faza sunt potentate mecanismele de rezistenta la boala, cu cresterea activitatii sistemului imunitar (adenopatii).
3. Faza de epuizare. Organismul este incapabil sa lupte impotriva stresului la infinit si datorita acestui fapt are loc, la un moment dat, o prabusire a sistemului de rezistenta imuna. Mecanismele de aparare sunt depasite si se instaureaza ceea ce Selye a definit “Boala de adaptare” (ulcer, astm, etc).

AMT si S.A.G.

Faza I: reactia de alarma.

Agentul stresor, la primul contact cu organismul genereaza o reactie de tip “lupta sau fugi”. Majoritatea studiilor actuale identifica in aceasta faza un raspuns simptaticotonic, cu o stimulare directa a medulosuprarenalei urmata de activarea zonei corticale mediata prin ACTH.
Raportul Na/K
Pe baza studiilor lui Paul Eck toate aceste fenomene biochimice sunt reflectate pe mineralograma de raportul Na/K.
Na (valori normale 24 mg/100) este expresia secretiei de aldosteron, in timp ce potasiu (valori normale 10 mg/100) reprezinta un semn al activitatii glucocorticoizilor.
Date caracteristice pentru AMT in faza I:
-hiperstimulare simpatica (raport Ca/P <2,6:1);
-cresterea vitezei de oxidare cu hiperactivitate tiroidiana (Ca/K<4,2:1) si hiperactivitate suprarenaliana (Na/Mg>4:1, valori absolute ale Na si K crescute)
-raportul Na/K(valori normale 2,4:1) crescut cuprins intre 2,4:1 si 8:1. Cand acest raport devine foarte crescut (>8:1) probabil ca ne confruntam cu un stres supraacut sau cu o reactie inflamatorie

Faza II: Rezistenta

Daca reactia de alarma nu neutralizeaza agentul stresor, organismul se adapteaza la un “razboi de gherila” si incearca sa reziste. Are loc scaderea secretiei de adrenalina insa se mentine ridicata cea de cortizol cu hipertrofia stratului cortical intermediar a suprarenalelor, sau zona fasciculata.
Faza de rezistenta poate dura mai mult decat faza de alarma si astfel se instaleaza o stare de hipercorticism cronic. Aportul de glucoza la tesuturi ramane crescut, dar aceasta nu se mai realizeaza pe seama rezervelor de glicogen, ci pe seama proteinelor musculare prin gluconeogeneza.
Hipercortizolemia cronica conduce la depresia sistemului imunitar.

Date caracteristice pentru AMT in faza II:
-nivelul de Na tinde sa scada (in paralel cu scaderea nivelului de aldosteron), in timp ce cel de K (expresia secretiei de cortizol) ramane la valori ridicate. Rezulta modificarea raportului Na/K care tinde sa se apropie de valoarea ideala (2,4:1);
-raportul Ca/P, care in faza de alarma este intotdeauna mai mic decat valoarea ideala (2,6:1) datorita dominantei simpatice, in faza de rezistenta tinde sa stationeze intr-o pozitie intermediara cu dominanta simpatica sau parasimptica, chiar daca dominanta parasimpatica este prevalenta.
-viteza de oxidare scade, fiind posibil ca una dintre cele doua glande sa fie hipoactiva.

Faza III: Epuizarea

Organismul nu poate ramane la infinit in faza de rezistenta, de aceea, intr-un anumit moment se produce trecerea la a III a faza a S.A.G. in aceasta faza apare o “epuizare” suprarenaliana care nu mai reactioneaza la stimuli, nu mai secreta adrenalina, cortizol, cu prabusirea rezervelor energetice si a apararii imune.
Suprarenalele nu mai pot raspunde la stimularea simpatica si hipofizara, mecanismele de reglare ale metabolismului glucidic si energetic sunt blocate.
Disponibilitatea energetica minima reduce capacitatea defensiva a sistemului imunitar facand organismul mai susceptibil la boala, situatie pe care Selye o numea “boala de adaptare” (boala de stres): astm, ulcere, colite, aritmii si in final unele forme de cancer.

Date caracteristice pentru AMT in faza III:
-dominanta franc parasimpaticotonica (Ca/P>2,6:1);
-viteza de oxidare mult scazuta, cu activitate tiroidiana si suprarenala mult scazuta (Ca/P>> 4,2:1, Na/Mg<< 4:1);
-valorile Na si K sunt destul de scazute, mai ales cele ale Na, care poate sa ajunga la valori de 1-4 mg%, fata de valorile normale de 24 mg%;
-raportul Na/K scade foarte mult cu o inversiune neta.

AMT si metalele toxice
AMT a fost recunoscuta in 1980 de catre EPA ca metoda de monitorizare biologica a metalelor toxice in tesuturile organismului. Mineralele toxice odata ajunse in organism, tind sa se depoziteze in tesutul adipos si sa ramana la acest nivel pana cand nu este instituita o terapie chelatoare.

Clasificarea metabolica

Dominanta simpaticotonica (Ca/P<2,6:1) are patru subtipuri:

ST1:
-Ca/P< 2,6:1
-viteza de oxidare crescuta prin hiperactivitate tiroidiana (Ca/K<4,2:1) si hiperactivitate suprarenala (Na/Mg>4:1)
-aceasta este situatia tipica a indiividului supus unui stres in faza acuta precum si in cazul unui individ care este predispus genetic la un consum energetic crescut.

ST2:
-Ca/P< 2,6:1
-viteza de oxidare mixta prin hipoactivitate tiroidiana (Ca/K>4,2:1) si hiperactivitate suprarenaliana (Na/Mg>4:1)
-situatie care poate fi expresia fenomenelor de adaptare care apar in faza de rezistenta a SAG

ST3
-Ca/P< 2,6:1
-viteza de oxidare mixta prin hiperactivitate tiroidiana (Ca/K<4,2:1) si hipoactivitate suprarenaliana (Na/Mg<4:1)
-situatie care poate fi expresia fenomenelor de adaptare care apar in faza de rezistenta a SAG
-reducerea functionalitatii suprarenalei poate sa prefigureze o epuizare iminenta

ST4
-Ca/P< 2,6:1
-viteza de oxidare scazuta prin hipoactivitate tiroidiana (Ca/K>4,2:1) si hipoactivitate suprarenala (Na/Mg<4:1)
-situatie care se poate corela cu faza de epuizare a SAG, in care organismul nu mai este capabil sa raspunda la stimularea simpatica produsa de agentul stresor.

Dominanta parasimpaticotonica (Ca/P>2,6:1) are patru subtipuri:

PT1
-Ca/P>2,6:1
-viteza de oxidare scazuta prin hipoactivitate tiroidiana (Ca/K>4,2:1) si hipoactivitate suprarenala (Na/Mg<4:1)
-situatie care se poate corela cu faza de epuizare a SAG, sau cazul unui individ care este predispus genetic la un consum energetic scazut.
-situatie care se poate corela cu fenomenele de adaptare care apar in faza de rezistenta la stres.

PT2
-Ca/P>2,6:1
-viteza de oxidare mixta prin hipoactivitate tiroidiana (Ca/K>4,2:1) si hiperactivitate suprarenaliana (Na/Mg>4:1)
-situatie care se poate corela cu fenomenele de adaptare care apar in faza de rezistenta la stres.

PT3
-Ca/P>2,6:1
-viteza de oxidare mixta prin hiperactivitate tiroidiana (Ca/K<4,2:1) si hipoactivitate suprarenaliana (Na/Mg<4:1)
-situatie care se poate corela cu fenomenele de adaptare care apar in faza de rezistenta la stres.
-scaderea functionalitatii suprarenaliene poate sa prefigureze o epuizare iminenta.

PT4
-Ca/P>2,6:1
-viteza de oxidare crescuta prin hiperactivitate tiroidiana (Ca/K<4,2:1) si hiperactivitate suprarenala (Na/Mg>4:1)
-situatie aparent contradictorie putand fi corelata cu fazele de rezistenta si de epuizarea a SAG.

DOMINANTA SIMPATICA

1. Tratamentul dietetic

Cresterea proceselor catabolice datorata hipersimpaticotoniei impune o compensare prin alimente anabolice.
Este indicata alegerea unei diete hipo/normocalorice, de 1500 – 1800 kcal.
• Introducere adecvata, dar nu in exces, de proteine (30%), furnizate de alimente bogate in purine (organe interne, sardine, stridii)
• Reducerea aportului de carbohidrati (40%), eliminandu-I pe cei simpli si rafinati (faina alba, dulciuri de cofetarie – acestea aduc calorii pure, fara minerale si stimuleaza in exces secretia insulinei)
• Cresterea semnificativa a procentului de grasimi (30%) introduse prin alimentatie (branza, dar mai ales grasimi mono- si polinesaturate). Grasimile saturate trebuie sa constituie mai putin de 10% din aportul lipidic, ideal fiind ca restul de 90% sa fie format din grasimi mono si polinesaturate. Acizii grasi polinesaturati Omega 3, continute de uleiul de peste, pestele oceanic (mai ales cel care se hraneste cu plancton) trebuie sa fie in echilibru cu cei Omega 6. Raportul ideal Omega 3 : Omega 6 este de 6 : 1. Alimentatia occidentala furnizeaza un raport de 35 : 1, acest dezechilibru stimuland sinteza acidului arahidonic si a eicosanoizilor proinflamatorii. Dietele prea bogate in Omega 6 (germeni), cum se intampla in tarile orientale, cresc mult riscul bolilor cardio-vasculare. Uleiurile polinesaturate (ulei de floarea soarelui, soia, masline) contin Omega 9 (uleiul de masline are cel mai crescut procent). Omega 9 nu interfera cu echilibrul Omega 3 / Omega 6 si permite mentinerea fluiditatii membranei celulare data de compozitia in acizi grasi nesaturati.

2. Strategia integrativa

A. Reechilibrarea metabolica, prin incetinirea vitezei de oxidare
Administrarea de:
• Ca, Mg, Cu - minerale sedative
• Vitaminele B12 si D3 - de asemenea sedative
Vit. B12 este bogata in Co – are efect antitiroidian
Vit. D3 favorizeaza absorbtia Ca care este sedativ

B. Optimizarea functionarii ciclului Krebs
Carenta relativa a acetilCoA poate fi contracarata fie favorizand sinteza directa( prin vitamina B5 sau acid pantotenic) sau prin cresterea biodisponibilitatii, prin imbunatatirea metabolismului lipidic ( biotina-vitamina H, vitamina B5, colina, carnitina).

C. Optimizarea metabolismului lipidic
In principal prin cresterea lipolizei, cu ajutorul nutrientilor specifici:
-vitamina H (biotina) care joaca rol de coenzima in reactiile de carboxilare, in special in cadru metabolismului lipidic
-vitamina B5 (acid pantotenic)
-carnitina
-colina (donatoare de grupare metil)

D. Mentinerea efiientei proceselor de metilare
-implicate in special in hipersimpaticotonie, prin mecanismul metabolizarii aminoacizilor pe calea gluconeogenezei, stimulata de cortizol;
-implicate de asemenea in metabolismul catecolaminelor
Vitamine implicate:
Vitamina B6, B12, acid folic, vitamina C.

E. Tamponarea excesului de radicali liberi
Prin intermediul stimularii proceselor oxidative

Substante nutritive antioxidante:
Vitaminele A-C-E, carnitina, metionina, polifenoli.

F. Stimularea raspunsului imun
Care rezulta secundar datorita hipersecretiei cronice de cortizol.
Vitamina D3 are activitate imunomodulatoare, contribuie la reglarea maturii si diferentierii celulelor sistemului imun (monocite, limfocite T si B) stimuland imunitatea mediata celular.


DOMINANTA PARASIMPATICA


1. Tratamentul dietetic

Se indica o dieta hipo/normocalorica.
Principii:
• Scaderea aportului de grasimi (pana la 15-20% din aportul caloric total), care scad si mai mult viteza de oxidare.
• Cresterea moderata a carbohidratilor (50%) complecsi si nerafinati
Pacientii care prezinta o dominanta a ramurii parasimpatice a sistemului nervos vegetativ au o glicoliza incetinita, deci au o disponibilitate crescuta de piruvat si oxalacetat in comparatie cu cantitatea de acetil coA rezultata din ciclul Krebs. Pentru cresterea eficientei se utilizeaza o cantitate sporita de carbohidrati complecsi nerafinati care sunt usor digerabili, precum si un suport vitaminic-mineral care sa le accelereze metabolismul glucidic.
• Introducerea la fiecare masa a alimentelor bogate in proteine provenite din carne slaba (peste, manzat, pui slab), dar si din legume, cereale, oua intr-o proportie de 30-35% din aportul caloric total.

2. Strategia integrativa

A. Administrarea de minerale stimulante

K, P, Mn, Se, I, Zn, Fe.

B. Cresterea vitezei de oxidare metabolica

Prin stimularea metabolismului glucidic in principal (Vitaminele B1, B2, B3, B5, B6, H), dar si a celui proteic (B3, B6, H, acid folic) si a celui lipidic (B3, B5, B6, H, Inozitol, lecitina).
Substante nutritive utile pentru sustinerea metabolismului glucidic.
• Vitamina B1-participa la reactii fundamentale pentru productia energetica prin intermediul caii glicolitice pe calea suntului pentozofosfatilor din cadrul ciclului Krebs (decarboxilare oxidativa)
• Vitamina B2-cofactor pentru FMN si FAD care pe langa faptul ca actioneaza in cadrul catenei respiratorii, participa in multiple reactii de oxidoreducere.
• Vitamina B3 (niacina)-constituie partea activa a NAD si NADP, coenzime esentiale pentru multe reactii de oxidoreducere.
• Vitamina B5 indispensabila pentru formarea coenzimei A
• Vitamina B6 coenzima in multe reactii metabolice in special in metabolismul aminoacizilor, dar si glucidic si lipidic.
• Vitamina H (biotina) functioneaza ca si coenzima a multor enzime de carboxilare ale metabolismului glucidic (ex: piruvat carboxilaza care catalizeaza producerea de oxalacetat in cadrul gluconeogenezei.

C. Optimizarea productiei energetice

Daca ciclul Krebs isi creste activitatea este necesara cresterea cantitatii de substrat reducatoare care capteaza ionul de hidrogen si-l transporta in catena respiratorie mitocondrial: FMN, FAD si NAD furnizate de vitaminele B2 si B3.

D. Neutralizarea excesului de radicali liberi (prin cresterea proceselor oxidative)

Antioxidanti prezenti in formula integrativa:
-vitaminele A,C,E
-betacarotenul
-mineralele: Se, Fe, Mn, Zn
-extracte de plante

Mineralele si oligoelementele dintr-o alta perspectiva

CALCIU
Calciul reprezinta mineralul cel mai abundent din corpul uman, fiind concentrat in cea mai mare parte in oase si dinti. O mica parte din calciul circular in sange contribuie la realizarea functiunilor biologice importante (exemplu: coagularea sangelui, contractia musculara, schimburi metabolice prin membrana celulara, transferul de mesaje hormonale catre nucleu deci spre ADN.
Valori ridicate ale calcilui la A.M.T. pot deriva fie dintr-un aport alimentar excesiv, fie in urma unei metabolizari interne. Sunt aproape intotdeauna corelate cu prevalenta S. N. parasimpatic.
Carenta de calciu poate fi expresia unui aport alimentar insuficient sau unei absorbtii deficitare datorita fie disbiozei intestinale, fie unor obiceiuri alimentare gresite (utilizarea excesiva de carbohidrati rafinati, ingestia de alimente bogate in fitati sau oxalati).
Biodisponibilitatea calciului poate fi influentata de echilibrul cu alte minerale esentiale (de exemplu magneziu si fosfor) putand produce depuneri de calciu in afara zonelor efective (de exemplu: par, articulatii, perete vascular, colecist, ganglioni).
Nivele tisulare scazute se pot corela cu o scadere a tolerantei la glucoza.
Rafinarea alimentelor si progresiva pauperizare a terenurilor si apelor, combinata cu o dificultate in absorbtia intestinala explica frecventa situatiei de carenta a acestui mineral in cadrul analizei firului de par.
Cromul este prezent in diverse alimente, chiar daca doar ca urme, in mod special in drojdia de bere, crusca, cereale integrale, oua, branza, carne slaba, carne de pasare.

COBALT

Mineral prezent in organism in cantitati minime, este esential pentru o corecta productie de hematii si pentru toate acele reactii metabolice ce implica vitamina B12 (in care cobaltul este un element constitutiv).
Cobaltul are o actiune antagonista fata de fier, prin urmare nu numai carenta ci si excesul sau ar putea conduce la aparitia anemiei.
Cobaltul in exces explica actiunea de inhibare a activitatii tiroidiene precum si a unor reactii din cadrul metabolismului oxidativ.
Este eliminat foarte rapid, astfel incat valorile constatate in analiza firului de par nu sunt foarte semnificative.
Cobaltul biologic activ este cel organic, de provenienta exclusiv animala (aproape toate alimentele de provenienta animala, dar in particular: ficat, rinichi, moluste, scoici, lapte).
Cronicizarea acestor fenomene poate conduce la stari patologice.
Surse alimentare: lapte si derivati, branzeturi, heringi, sardele in ulei, mandarine, alune, broccoli, ciocolata, spanac, ceai.
Absorbtia la nivel intestinal nu este optima, astfel incat o eventuala carenta ar putea fi corelata mai degraba cu malabsorbtia sau dietele vegetariene stricte.
Situatii carentiale se intalnesc adesea la alcoolici si la femei in timpul graviditatii si alaptarii.
Cobaltul anorganic nu are valoare nutritionala dar este uneori aditionat in bere ca agent antispumant.



MAGNEZIU

Este al patrulea element mineral prin abundenta in organismul uman; continut in mare parte (70%) in oare si dinti.
O mica parte e in stare ionizata si e responsabila de functiile sale fundamentale (in reactii biologice si metabolism) si mai ales in productia celulara de energie, relaxarea musculara, sinteza proteica, excitarea neuronala.
Nivelul tisular e strans legat de cel al calciului, motiv pentru care fluctuatiile sale tind sa urmeze pe cele ale calciului.
Este antagonizat de nivelul sodiului si fosforului si este influentat mult de stres (carenta).
Surse alimentare: cereale integrale, legume uscate, cacao, ciocolata, fructe uscate, spanac.

SODIU

Mineral esential pentru mentinerea raportului corect intre lichidele corpului si saruri; variabilitatea nivelului sau e strict legata de continului hidric global al organismului.
Sodiul e indispensabil mentinerii echilibrului acido-bazic, pentru productia de acid clorhidric in stomac, pentru transmisia impulsului nervos si pentru contractia musculara.
E parte esentiala a pompei Na/K in membrana celulara , controleaza transportul de substante nutritive si schimburile metabolice intre mediu intra si extracelular.
Alimentele bogate in Na: sare de bucatarie, toate alimentele sarate, mezeluri, branzeturi.

POTASIU

Al treilea mineral cu relevanta cantitativa, dupa Ca si P.
E aproape tot in interiorul celulei si e implicat in procesele de productie energetica, sinteza proteica, reglare a frecventei cardiace, transmisia impulsului nervos, contractia musculara.
Rolul sau in reglarea hidro-salivara se opune Na si favorizeaza eliminarea apei, reducand edemele si TA.
Ca si Na e un constituent fundamental a pompei Na/K.
Nivelul sau direct e corelat cu functia tiroidiana.
Surse alimentare: cacao, soia si derivati, ciocolata, fructe uscate, carne, peste.



CUPRU

E prezent in organism in cantitate limitata, dar are rol important de catalizator in multe reactii biologice. E implicat in raspunsul imun anti-bacterian si in sistemele enzimatice antioxidante. Dezvolta o actiune antianemica, e vasoprotector, e implicat in productia de neurotransmitatori cerebrali, deci o carenta a sa poate contribui la depresie.
Un exces de cupru se poate corela cu o contaminare externa (tratamente pentru par, frecventarea de piscine dezinfectate cu produse pe baza de cupru).
Surse alimentare: scoici, ficat, fructe uscate, ciocolata.

ZINC

Cantitatea de zinc din corp se ridica la circa 2 g, localizat mai ales in piele. Este necesar pentru sinteza proteinelor (ex. colagen, anticorpi, etc), e esential pentru vindecarea ranilor, pentru rezistenta la infecttii si inflamatii si mai ales pentru sanatatea pielii, la nivelul careia se exercita o actiune antimicrobiana (era utilizat pentru ungerea pielii in Egiptul Antic).
Este implicat in corecta functionare a aparatului genital. Este unul din mineralele cele mai eficiente in actiunea de eliminare a metalelor toxice din organism. Carenta de zinc poate fi cauzata de o redusa absorbie intestinala datorita prezentei unor nutrienti antagonisti precum fibrele, fitatii, calciu, fosfor, cupru, crom., codeniu.
Zincul este unul dintre primele minerale eliminate in conditii de stres, motiv pentru care este posibila o carenta a sa in astfel de situatii chiar in prezenta unui aport alimentar corect.
Surse alimentare de zinc sunt: ficat, manzat, scoici, crustacee, branza, mei, drojdie de bere.

FIER

Prezenta fierului in molecula hemoglobinei confera acestui metal un rol fundamental in procesele de respiratie si oxigenare tisulara. Mai mult decat atat fierul participa si la alte reactii biologice esentiale ca de exemplu: sinteza ADN, ceea ce il face extrem de important in faza de dezvoltare a organismului unam (copilarie, adolescenta, sarcina, alaptare).
Fierul introdus in alimentatie este absorbit in procent redus (circa 10% sau mai putin), mai ales in cazul fierului cu disponibilitate redusa precum acela din vegetale. Absorbtia sa este facilitata de prezenta concomitenta a vitaminei C si a unei cantitati adecvate de cupru.
Este redusa prin excesul de calciu, zinc, fitati, ceai, cafea, substante antiacide.
Principalele surse alimentare sunt: carne, moluste, legume, germeni de grau, crusca, cereale.

FOSFOR

Este al doilea mineral in privinta cantitatii in corpul uman fiind prezent mai ales sub forma de fosfat de calciu. Ia parte la constituirea oaselor si dintilor, contribuie la sinteza fosfolipidelor, elemente fundamentale ale sistemului nervos si membranelor celulare. In mod deosebit, fosforul se situeaza in cetrul metabolismului energetic fiind mineralul cheie, al ATP,molecula energetica prin excelenta.
Carenta de fosfor semnalata de mineralograma tisulara ar putea fi expresia unei productii scazute de energie la nivelul celular respectiv a unei scaderi de viteza de oxidare.
Necesitatile de fosfor ale organismului sunt complet satisfacute printr-o alimentatie normala, acest element fiind prezent in mari cantitati in proteinele alimentare (carne, peste, oua, branzeturi, legume) si hidrocarburanti (faina, verdeturi, fructe).
Chiar la doze ridicate fosforul nu comporta risc de toxicitate, cu toate ca are capacitatea de antagonizare a calciului.

SELENIU

Este prezent in organism in cantitati minime, iar un aport excesiv din acest mineral poat induce efecte toxice.
Seleniul, mai ales in sinergie cu vitamina E exercita un rol fundamental in actiunea de neutralizare a radicalilor liberi si de protectie impotriva infectiilor virale.
Diverse studii au evidentiat un rol protector al acestui mineral fata de patologia cardiaca, artrite si fata de anumite tipuri de cancer.
Impreuna cu zincul, reprezinta unul dintre mineralele cele mai eficiente in eliminarea metalelor toxice din tesuturi (de exemplu: mercur, carniu, arsenic).
Nivelul de seleniu in firul de par poate fi ridicar in masura utilizarii anumitor tipuri de sampon antimatreata ce contin acest element.
Surse alimentare de seleniu: celealele integrale, asparagus, usturoi, oua, ciuperci, peste, carne slaba.

BOR

Functia acestui mineral nu este in intregime elucidata dar numeroase cercetari par sa confirme un rol important in metabolismul multor alte minerale, printre care: calciu, magneziu, fosfor cu actiune de reglare in contextul unor diverse mecanisme hormonale. Este prin urmare direct implicat in metabolismul oaselor si dintilor si prezinta actiune preventiva fata de osteoporoza.
Stimuleaza functia cerebrala si cresterea musculara.
Borul este un antagonist al vitaminei B2, iar prezenta in cantitate crescuta a acestui mineral la nivel tisular poate duce la carenta de riboflavina.
Surse alimentare de bor: verdeturi, legume, tuberculi, fructe prospete si uscate, vin.

MOLIBDEN

Importanta acestui mineral este conectata rolului dezvoltat in cadrul unor sisteme antienzimatice, precum acelea implicate in catabolizarea alcoolului (aldehidoxidaza), in formarea acidului uric (xantinoxidaza) si detoxifierii sulfitilor (sulfioxidaza), substante mult folosite in industria alimentara.
Molibdenul este implicat si in metabolismul fierului (xantin oxidaza este implicata in conversia ionului feros in feric), actioneaza in calitate de cofactor al vitaminei B2 in productia energetica, explica activitatea antioxidanta, este necesar pentru o functionalitate normala sexuala masculina si reprezinta un factor de protectie fata de cancerul esofagian.
Molibdenul este un ingredient al smaltului dentar, dezvoltand o actiune de protectie impotriva cariilor. Mecanismul de absorbie intestinala este comun cu cel al cuprului, putand intra in competitie cu acestea din urma. Alaturi de zinc favorizeaza eliminarea cuprului (este utilizat in terapia bolii Wilson).
Molibdenul se gaseste aproape in toate alimentele, dar mai ales in lapte, carne, legume.

GERMANIU

Mineral neesential cu proprietati asemanatoare siliciului. Semnificatia sa biologica la om nu este inca bine definita, chiar daca unele studii i-ar atribui functiuni foarte importante.
Se pare ca germaniu ar dezvolta activitati antioxidante, antialgice, de neutralizare a toxinelor si otravurilor, de potentare a fortei si rezistentei organismului.
Surse alimentare: usturoi, ceapa, aloe vera, ginseng, consonda si suma.

SILICIU

Siliciul reprezinta substanta cea mai abundenta (28%) de pe Pamant, dupa oxigen, dar in organismul uman reprezinta numai 0,05% din greutatea corporala. Constituie insa un mineral important pentru diverse organe si aparate, ca de exemplu: plamani, splina, ganglioni limfatici, tesut conjunctiv, unghii, par, piele, oase, vase sanguine, cartilaje, tendoane.

Continutul maxim de siliciu in corp apare in perioada neonatala, dupa care urmeaza un declin lent si progresiv odata cu inaintarea in varsta.
Cercetarile recente au demonstrat ca siliciul este necesar pentru sinteza de colagen si prin urmare au evidentiat importanta acestuia in formarea tesutului osos si cartilajelor (faciliteaza corecta depunere a calciului), precum si in procesul imbatranirii precoce, a patologie cardiovasculare (arterele aterosclerotice au un continut de siliciu de 14 ori inferior arterelor normale) si a maladiei Alzheimer.
Si sub forma de urme este prezent in alimente si in apele netratate.

SULF

Este unul dintre mineralele –urma cel mai abundent din organism si este prezent in colagen, in hemoglobina, precum si in alte molecule importante din structura corpului. Este un element constitutiv esential al aminoacizilor sulfurati precum: metionina, cistina, cisteina si taurina, care tocmai prin prezenta sulfului reprezinta substante importante in unele procese de detoxifiere hepatica.
Nivelurile de sulf in analiza firului de par pot fi influentate de unele tratamente pentru par (permanent, sampon).
Surse alimentare bogate in sulf: oua, ceapa, fasole, usturoi, varza, varza de Bruxelles.

MANGAN

Acest mineral exercita numeroase functii in organism:
-contribuie la corectul metabolism al tesutului osos, al cartilajului si tesutului conjunctiv, la sinteza de proteine si ADN, la productia de energie celulara.
Este parte integranta al unui metal-enzime-superoxiddismutaza (SOD), implicata in sistemul de neutralizare a radicalilor liberi ai oxigenului.
Manganul este un important cofactor al enzimelor cheie din metabolismul carbohidratilor si este adeseori deficitar la persoanele diabetice.
Valorile scazute de mangan au fost semnalate in firul de par al indivizilor suferinzi de artrita reumatoida.
Surse alimentare de mangan: acest mineral este scazut in proteine, cereale rafinate, dar prezinta o concentratie ridicata in cerealele integrale, germenii de grau, legume (fasole, mazare) in fructe uscate (nuci) si proaspete (banane, portocale, fragi).





CROM

Element prezent sub forma de urme in organismul uman, este caracterizat prin trei functii metabolice semnificative: metabolismul carbohidratilor, reducerea placii ateromatoase si in potentarea raspunsului imunitar.
Rolul sau cel mai important este acela de component al asa numitului “factor de toleranta la glucoza” care contribuie la functionarea corecta a insulinei in reglarea metabolismului glucidic.

VANADIU

Doar studii recente au lansat ipoteza principalelor functiuni ale vanadiului pentru organismul uman, motiv pentru care raman deocamdata necunoscute functiile biochimice specifice ale acestui element precum si semnele si conditile legate de carenta sa.
Studii limitate ar indica un rol in metabolismul celular, mai ales in reglarea energiei, a formarii de os si dinti, precum si in procesele de crestere si reproducere.
Este posibil si capacitatea vanadiului de a inhiba sinteza de colesterol, de a reduce glicemia si de a inhiba cresterea tumorala.
Un aport excesiv de vanadiu pe cale orala la om pare sa nu exercite efecte toxice, spre deosebire de inhalarea sa in contextul poluarii ambientale, caracterizat de o grava toxicitate.
Surse alimentare de vanadiu: cereale integrale, linte, mazare, spanac, ciuperci, scoici.


MINERALELE TOXICE

MERCURUL

Este un mineral toxic ale caror efecte benefice nu sunt cunoscute, dar ale caror efecte toxice asupra organismului si faptul ca se difuzeaza cu usurinta mai ales in tesutul adipos este bine cunoscut.
Organele de electie pentru depozitarea mercurului sunt deci acelea bogate in grasimi, asa cum este de exemplu, creierul.
Simptomele cele mai evidente ale intoxicatiei cu mercur sunt cele determinate de afectiunile sistemului nervos, ca de exemplu: tulburari psihice si emotionale (iritabilitate, pierderea memoriei, depresie), tremor, ataxie (tulburari de echilibru), necoordonarea motorie.
Alte tulburari frecvente sunt reprezentate de: greutate la deglutitie, furnicaturi in jurul buzelor), iritatii cutanate, tulburari renale, fatigabilitate, hipertensiune arteriala, cresterea riscului de boli cardio-vasculare, anemie, afectiune gingivala.
Mercurul parvine din contaminarea terenului si apelor, cu repercusiuni de-a lungul intregului lant alimentar.
Principalele surse de mercur: amalgamul de argint pentru obturatii dentare, peste contaminat, rezidii industriale in industria de acumulatori, de material electronic si fotografic, insecticide, fumicide, germicide, vopsele de apa, unele crème cosmetice.

CARNIU

Mineral foarte toxic a carui difuziune in mediu este legata de utilizarea sa industriala, precum tratamentele galvanice ale metalelor (zincare, nichelare), in productia de culori (rosu si galben), industria acumulatorilor si materialelor plastice.
Sursa de difuziune importanta a carniului, este reprezentata de fumul de tigarete.
Ca si multe alte plante, tabacul este contaminat cu carniu si o parte din acesta este inhalat sub forma de fum.. Datorita contaminarii ambientale, aproape toate alimentele contin carniu, mai ales pestii si molustele.
Un bun antidot pentru absorbtia carniului este reprezentat de zinc, care reprezinta un mecanism de asimilare competitiv cu carniu.

PLUMB

Metal toxic care constituie una dintre otravurile cele mai raspandite in mediu. Acesta se gaseste in aer, sol si apa.
Sursele majore sunt reprezentate de poluarea prin trafic, de fumul de tigareta (daca tabacul este tratat cu insecticide pe baza de plumb), de vopseluri si de hrana, mai ales produsele otofruticole.
Solul primeste plumb din aerul poluat si din unele pesticide (arsenicul de plumb) si anticriptogamice (plumb-tetraalchil). Din sol plumbul penetreaza in radacina plantelor destinate alimentatiei uname sau alimentatiei animalelor pentru carne sau lapte.
Din aer, plumbul se poate depozita in apa, ajungand astfel in produsele piscicole, fiind ulterior ingerate de om. Tot din aer plumbul poate sa penetreze in organism pe cale respiratorie.
In organism, plumbul se depoziteaza in sange, in oase si in tesuturile moi.
La nivel celular, este sechestrat in mitocondrii si nucleu unde pot sa apara incluziuni continand plumb.
Toxicitatea plumbului se manifesta in special asupra sistemului nervos, mai ales la copii, la care poate sa produca tulburari cognitive si de invatare, precum si comportament hiperkinetic.
Alte afectari determinate de intoxicatia cu plumb cuprind: alterari cromozomiale, scaderea rezistentei la infectii, colici abdominale, constipatie, astenie, anemie.
Absorbtia plumbului la nivel intestinal poate fi eficient combatuta de calciu si fier care provoaca eliminarea acestuia prin scaun.
La nivel tisular plumbul este antagonizat de calciu si de zinc care il deplaseaza din siturile de legare.

BERILIU

Mineral toxic sub forma de ultraurme fara functii biologice cunoscute.
Este absorbit foarte usor si cu grave efecte toxice pe cale cutanata si respiratorie cu dificultate si toxicitate inferioara pe cale intestinala. Eliminarea are loc extrem de lent pe cale urinara.
Sursele de beriliu sunt ubicuitare, de la teren si pana la apele de suprafata, praful de casa, in hrana, apa potabila. Sursele majore de poluare sunt reprezentate de productia industriei electronice, metalurgice, lampile, emisiunile realizate prin arderea carbunelui, fumul de tigareta.
Poate interfera cu diviziunea celulare la nivel ADN, cu expresia genetica avand prin urmare posibile afecte cancerigene.
Antagonisti: Calciul si Vitamina D.

ALUMINIU

Aluminiul este in ordine cel de al-treilea element raspandit in natura, prin urmare organismul fiind in mod natural expus la actiunea sa cu mare frecventa. Pana nu demult a fost considerat ca un mineral inert, deci nontoxic, fiind insa la ora actuala considerat ca potential toxic.
Aluminiul se leaga de ADN mai ales la nivelul celulelor cerebrale, dar si la nivel pulmonar, tiroidian si hepatic, cauzand leziuni metabolice importante.
Simptomele asociate excesului de aluminiu sunt reprezentate de: pierderea memoriei, stari confuzionale, depresie, cefalee, piele uscata, constipatie. Inclusiv boala Alzheimer a fost asociata excesului de aluminiu la nivel cerebral.
Asimilarea excesiva de aluminiu poate fi corelata cu utilizarea de ambalaje si vase de aluminiu, continatori din hartie de aluminiu si prin ingestia sub forma de aditivi alimentari (conservanti, coloranti, agenti de fermentatie).
Alte surse cuprind: branzeturi topite, muraturi, antiacide, deodorante.
Spre deosebire de alte minerale toxice, aluminiul nu raspunde la terapia chelatoare orala.




ARSENIC

In stare elementala este lipsit de orice actiune, caci este complet insolubil, in timp ce compusii sai sunt foarte activi. In cantitati extrem de limitate, arsenicul pare sa posede un rol oligo-dinamic, cu unele actiuni biologice dovedite, precum rolul de activator in cadrul unor sisteme enzimatice, capacitatea de inhibare a unor reactii oxidante in cadrul metabolismului intermediar al glucidelor, actiunea competitiva fata de fosfor, actiunea antagonista fata de iod si seleniu.
Sporind cantitatile introduse, arsenicul se transforma intr-o otrava puternica cu posibilitatea de intoxicatie acuta potential letala. Intoxicatia cronica produce leziuni cutanate, hiperpigmentare cutanata si a unghiilor, edeme palpebrale si perimaleolare, alopecie, cresterea frecventei neoplaziilor cutanate, pulmonare si hepatice. Intoxicatia cronica se poate manifesta printr-o simptomatologie mai putin marcata si mai dificil de corelat cu arsenicul (iritabilitate, depresie, dermatite, hepatopatii toxice). La ora actuala, arsenicul reprezinta un poluant ambiental, iar introducerea sa in organism urmeaza in special calea alimentara: peste, moluste, pasari hranite cu nutret industrial, verdeturi tratate cu substante antiparazitare si anticriptoganice pe baza de compusi anorganici ai arsenicului.
Arsenicul este antagonizat de seleniu.

Din nou despre analiza minerala tisulara

Analiza minerala tisulara reprezinta o investigatie de laborator efectuata pe un esantion de par, care:
-utilizata ca test screening
-permite aprecierea nivelului de minerale esentiale pentru sanatate (macrominerale sau electroliti si minerale-urina) si a principalelor metale toxice eventual depozitate in organism.

UTILIZAREA-M.M.T. pentru detectarea substantelor minerale toxice prezente in organism inca din anul 1979, a fost admisa drept acceptabila- stiintific de catre E.P.A.
Esantionul de par prelevat din zona occipitala sau latero-parietala (utilizarea parului din alte zone face analiza mai putin standardizata si intreruperea mai putin precisa) limitandu-se la 2-3 cm fata de pielea capului, este trimis la un laborator calificat.
Materialul de analizat este asezat intr-un pahar in care se introduc acid nitric si peroxid de hidrogen pentru a elimina orice urma de componente organice ale parului.
Paharele sunt introduse in recipiente inchise cu capac si asamblate in talonul tehnologiei, M.D.R. care asigura presiunea necesara si inchiderea ermetica.
Pentru topirea parului este utilizat un aparat mineralizator cu microunde-MIS – 1200.
Acest tratament permite completa distrugere a componentei organice si recuperarea concomitenta cantitativa a componentei minerale a parului, inclusiv a materialelor valabile (mercur, arsenic, seleniu).
Solutia apoasa acida obtinuta prin mineralizare este supusa unei analize spectrofotometrice in emisie de plasma.
Spectrofotometrul ICP-AES, in curent de organ genereaza un fascicol de plasma ce atinge o temperatura de 8000-10000ºC. In aceasta plasma este nebulizata solutia de analizat.
La aceasta temperatura fiecare element mineralizat emite o radiatie luminoasa cu o lungime de unda specifica care daca este masurata in mod corespunzator permite determinarea prezentei si cantitatii fiecarui element.
Valorile obtinute sunt elaborate si interpretate pe baza metodologiilor si schemelor concepute de cei mai importanti cercetatori in domeniu, printre care Paul Eck-L-Wilson si David Watts.
A.M.T. permite relevarea:
-nivelurilor absolute ale mineralelor nutritionale cele mai importante si abaterile acestora fata de normalitate.
-prezenta eventuala de minerale toxice.
-valoarea celor mai importante raporturi intre diversele minerale nutritionale care permit evaluarea unor fenomene biologice fundamentale, printre care:
1. Functionarea proceselor oxidative celulare ( viteza reactiilor de oxidare si producere de energie)
2. Activitatea sistemului nervos vegetativ raportat la rolul sau in gestionarea stresului prin intermediul reglarii sistemului endocrin.
A.T.M. ofera:
1. Individuarea tipologiei metabolico-oxidative (lenta sau rapida)
2. Evaluarea functionala a glandei tiroide in cadrul activitatii de reglare a productiei energetice.
3. Evaluarea functionala a suprarenalei ca raspuns la agentii stresogeni si in raport cu procesele oxidative.
4. Descrierea interventiei S.N.A. in gestionarea stresului si in definirea individualitatii metabolice (simpaticotonia-parasimpaticotonia)
5. Indicatia obtinerii nutritionale celei mai adecvate pentru pacientul in cauza
6. Elaborarea unei scheme de tratament cu integratori.

ANALIZA MINERALA TISULARA
A.M.T. permite cunoasterea cu buna aproximatie a nivelului mediu de minerale continute in celulele noastre in perioada de 2-3 luni precedente investigatiei. Ea prezinta intr-o maniera dinamica de investigare prin analiza nivelului unor elemente precum si studiul raporturilor intre mineralele cele mai semnificative, minerale ce permit elaborarea unei evaluari globale ale starii de sanatate si a proiectiei asupra tendintelor patologice.
Informatia principala se refera la tipologia metabolica. Este posibil cu ajutorul A.T.M. stabilirea careia dintre componentele SNA este prevalenta.
Clasificarea metabolica este ulterior definita prin testul mineralelor, grafic prin intermediul evaluarii vitezei oxidarii celulare (vitea cu care celulele organismelor ard substraturile alimentare pentru producerea de energie).
Viteza oxidativa reprezinta expresia directa a functionalitatii a doua glande endocrine implicate in productia de energie:
-tiroida si suprarenala. Este interesant de retinut ca nu intotdeauna eficienta periferica a activitatii unei glande endocrine se coreleaza cu nivelul hormonului circulant.
Niveluri normale sau ridicate de hormon tiroidian pot insoti o slaba stimulare a celulelor tinta, de exemplu datorita carentei de cofactori (precum potasiu care pare sa aiba un rol “permisiv” in mecanismele de transmisie a mesajului hormonal).
O alta importanta, evaluare pe care testul minerala grafica a firului de par ne-o permite, se refera la tipul de raspuns al organismului fata de stres.
HANS SELYE, un endocrinolog austriac incheie in anii ’30 o cercetare ce se refera la procesele prin care organismul incearca sa combata stresul.
El a realizat definitia “Sindromul de adaptare generala” pentru a indica manisfestarile chimice, evocate de catre diverse faze ale raspunsului organismului fata de agentii stresanti.
Raspunsul la stres debuteaza intotdeauna cu faza de reactie de alarma urmata-daca stimului persita-de faza de rezistenta, respectiv de epuizare.
Stabilirea cu certitudine a vitezei de oxidare celulara si gradul de functionalitate a tiroidei si suprarenalei permite personalizarea la maxim a strategiei terapeutice, cu tinte precise referitor la alimente, integratori, minerale si vitamine.
Un alt document de utilizare a A.M.T. este determinarea prezentei in organism a metalelor toxice provenite din mediu (hrana, aer, apa, expuneri profesionale).
Parul reprezinta tesutul de electie pentru depunerea acestor substante reprezentand deci un optim material de analiza.
Inca din anul 1980 utilizarea A.M.T. in acest domeniu a fost recunoscuta stiintific de catre E.P.A. ,Agentia americana ce supravegheaza mediul.
A.M.T. reprezinta o adevarata biopsie dintr-un tesut moale iar continutul mediu de minerale in firele de par reflecta destul de fidel valorile medii ale nivelului mineralelor in alte organe.
Diferentele intre dozarile de minerale din sange si cele obtinute mineralografic depind de faptul ca este vorba de metode complet diferite si deci rezultatele nu pot fi superpozabile.
Examenul sangelui surprinde cantitatea de mineral prezenta in sange intr-un anumit moment precis si intr-un anumit teritoriu vascular reglat de mecanisme homeostatice care garanteaza o anumita constanta a concentratiei.
A.M.T. masoara nivelul mediu de minerale din celule intr-o perioada de 2-3 luni.
Nivelul de minerale reprezinta acela care in mod efectiv se afla in tesuturi si care este implicat in mecanismele de constructie si reparare celulara precum si in procesele de productie de energie.

Medicina functionala, o alta abordare

Medicina functionala este o ramura medicala ce utilizeaza un mod de abordare al problemelor de sanatate-“tintit pe pacient”.
Modul de abordare medical conventional e stabilit, in schimb, intr-o maniera complet diferita. El se concentreaza asupra entitatii boala, considerand-o independenta si autosuficienta; clasificabila dupa criteriu unei catalogari botanice fara a privi nici contextul in care se manifesta, nici individul care e afectat. Cel mai adesea pare aproape ca bolnavul tine locul de spectator in conflictul dintre patologie si medicamente, pentru care isi imprumuta pentru moment propriul corp.
Sa diagnostichezi inseamna sa pui o eticheta, sau chiar un nume, bolii. Dupa aceste concepte sanatatea nu este altceva decat lipsa unor boli diagnisticabile. Simptomele, prin forta lucrurilor, devin problema, si astfel a vindeca inseamna a le elimina. Pentru medicina functionala, lucrurile sunt altfel. Modul sau de abordare se adreseaza pacientului, si aceasta entitate unica (individualitate biochimica) este cea care trebuie reechilibrata pentru a ajunge la adevarata stare de sanatate, sau la o bunastare optima.
Boala este un fenomen foarte complex care se dezvolta in timp.Ea este rezultatul probabilistic final al multor evenimente stresante, care au venit toate in contact cu organismul in momente separate, si fiecare in masura sa declanseze o secventa bine precizata de reactii biologice.
Pentru a declansa o boala e necesar ca o intreaga serie de disfunctii individuale antecedente (DIATEZE), derivate dintr-o predispozitie genetica, sa interactioneze ori sa fie puse in contact cu un complex de cofactori negativi, in masura sa activeze un raspuns fenotipic patologic.Situatiile declansatoare cele mai comune, denumite TRIGGERS, sau evenimentele precipitante, sunt in masura sa activeze o intreaga serie de MEDIATORI biochimici ce rezulta din reactiile biochimice in masura sa provoace o patologie.

Concepte si filozofie

Punctele centrale ale Medicinei Functionale sunt diverse concepte fundamentale care servesc ca principii indrumatoare pentru abordarea clinica, diagnostic si tratament, precum si pentru dezvoltarea unor strategii de cercetare clinica si analize statistice. Principalele concepte teotetice sunt:
• Abordare holistica
• individualitate biochimica
• sanatatea ca vitalitate pozitiva
• functia ca homeodinamicitate
• luarea in considerare chiar si a simptomelor minore

Abordarea holistica. Corpul uman este mai bine evaluat daca e considerat dupa criteriu unui intreg holografic integrat. Orice specialitate medicala care are in vedere o singura parte a organismului nu este in masura sa inteleaga adevarata cauza a problemei. Specialitatile sunt importante pentru o medicina din ce in ce mai tehnologizata, mai profunda si mai constienta, cu conditia de a exista intruchiparea unui singur medic delegat sa sintetizeze datele specialistilor intr-un diagnostic unic si intr-un tratament unic care sa ia in considerare caracteristicile individuale ale pacientului. Din ce in ce mai des medicul specialist e atat de departe de realitatea-pacient (pe care nu o cunoaste), incata se limiteaza sa prescrie indicatii terapeutice care sunt foarte departe de realitatea olistica a cazului. Binenteles,teoretic, pe hartie, totul e perfect, dar nu se tine cont de caracteristicile individului. Doar niste cunostinte profunde si complexe sunt in masura sa prezica posibilele reactii, diferite de standardul mediu, si daca terapia protocolara este mai mult sau mai putin potrivita cu caracteristicile sale fiziologice. Din cauza predispozitiei genetice individuale, nu de fiecare data raspunsurile la tratamentul farmacologic sunt egale. Efectiv, eficacitatea terapeutica depinde de multiplele caracteristici si experiente de viata ale pacientului. Pentru un tratament eficient, e fundamental sa integrezi toate experientele disponibile.

Individualitatea biochimica. Punctul central al medicinei functionale se bazeaza pe postulatul ca fiecare individ prezinta caracteristici unice care administreaza nu doar activitatile voluntare, precum capacitatea de decizie, dezvoltarea personalitatii si raspunsurile emotionale, ci si activitatile involuntare, precum metabolismul principiilor nutritive, procesele celulare de informare si comunicare intre diferite aparate organice. Toate aspectele practicii medicale si cercetarii, inclusiv metode clinice, diagnostic si tratament, in medicina functionala sunt revazute ca bazandu-se pe un mod de abordare care ia in considerare caracteristicile individualitatii biochimice. Medicina functionala considera fiecare individ ca un purtator de caracteristici metabolice unice care afecteaza semnificativ nevoile nutritionale: spre exemplu se stie ca persoane cu acelasi nivel seric de vitamine din complexul B, pot atinge diferente de pana la 500% din nivelele intracelulare ale acelorasi vitamine. Aceasta metodica medicala recunoaste printre altele si importanta datelor acumulate de-a lungul cercetarilor, inerente caracteristicilor individuale de raspuns la toxinele din mediu, la aditivii alimentari si la medicamentele prescrise. De aici deriva nevoia de a crea un intreg terapeutic specific si unic pentru fiecare individ.

Sanatatea ca vitalitate pozitiva. Un al treilea postulat al medicinei functionale afirma ca sanatatea nu e caracterizata in mod primar de o stare de absenta a bolii: sanatatea este, mai degraba, prezenta unei vitalitati pozitive, unica si diferita pentru fiecare individ in parte.
Aceasta revizuire a conceptului de sanatate aduce cu sine un nou ansamblu de metode diagnostice in masura sa cuantifice starea de bine individuala, sa evalueze functia fiziologica, cognitiva/emotionala si fizica, in relatie cu vitalitatea. Din punct de vedere al medicinei functionale, un medic nu-si poate concentra atentia sa doar asupra evenimentelor principale ale vietii pacientului, asupra istoricului bolii sau a statusului patologic din acel moment. Medicul trebuie sa se intereseze chiar si despre perioadele de bunastare si asupra eventualelor posibile circumstante viitoare in care pacientul crede ca se simte cu adevarat bine in armonie cu el insusi si cu mediul inconjurator. Tocmai din aceste motive modul de abordare limitat la inlaturarea simptomelor si la prevenirea bolii nu este suficient. Obiectivele medicale trebuie sa includa si sustinerea vitalitatii si bunastarii inerente experientei de viata a pacientului.

Functia ca homeodinamicitate. Al patrulea postulat e corelat cu conceptul de homeostazie. In timp ce notiunea de homeostazie se bazeaza pe un sistem de control format din componente interconectate care functioneaza pentru a mentine o serie de parametri fizici si chimice corporali in limite cat mai constante, homeodinamicitatea considera astfel un sistem de control analog, dar care functioneaza pentru a mentine costanta individualitatea biochimica.
Termenul de homeodinamicitate e folosit in medicina functionala pentru a descrie un spectru amplu de activitati metabolice si fiziologice care se verifica continuu in organism si care sunt responsabile de capacitatea individuala de adaptare la circumstantele in schimbare, la stres si la diferitele experiente.
A sustine sanatatea la nivel homeodinamic inseamna a-si concentra atentia asupra proceselor celulare si asupra functiilor organice care, la prima vedere, ar putea sa para foarte indepartate si necorelate cu tulburarea pacientului si cu logici strategice diferite din punct de vedere conceptual inlaturate de medicul traditional.

Luarea in considerare chiar si a simptomelor minore. Chiar si dezechilibrele biochimice secundare sunt in masura, in anumite cazuri, sa genereze reactii care provoaca in timp probleme majore de sanatate.
Tocmai din acest motiv e fundamental sa putem utiliza o noua serie de teste si analize de laborator in masura sa investigheze domeniul functionalitatii biochimice umane. Sa reusesti sa intervii la acest nivel de dezechilibru, inseamna sa impiedici o cascada de evenimente succesive care vor activa orice mediator biologic capabil sa provoace o patologie. Asa cum se va vedea cand vom vorbi despre protocoale, unicul mod de a obtine un mod de abordare olistic, individual, precoce ( disfunctii biochimice subtile) e acela de a utiliza mai departe o vizita protocolara completa insotita de alegerea inteleapta a testelor celor mai potrivite pentru acel pacient.

Primul protocol: vizita
Prin prisma postulatelor teoretice ale medicinei functionale, vizita devine adevaratul si unicul protocol de baza. Evaluarea tuturor caracteristicilor individuale direct pe pacient e singurul mod de a pune in practica un mod de abordare tintit pe pacient care urmeaza criteriile olismo si individualitatii biochimice.
Vizita poate fi impartita in patru parti:
I-Strangerea datelor si compilarea chestionarelor.
II-Anamneza tintita in principal pe antecedente, triggers si mediatori.
III-Vizita practica adevarata si proprie, concentrandu-ne atentia in mod particular pe structura, biochimie si psihic.
IV-Alegerea analizelor functionale tintite.

I.Strangerea datelor si compilarea chestionarelor.
Pentru a standardiza si facilita aceasta sarcina, au fost puse la punct variate chestionare in masura sa furnizeze medicului functional, in scurt timp, un volum insemnat de date.
Chestionarele principale sunt acelea inerente anamnezei patologice indepartate care nu difera intr-o maniera substantiala de acelea traditionale. Chestionarul Health appraisal (HAQ) in schimb a fost studiat de catre Healthcomm din Seattle tocmai pentru medici functionali, exact la fel ca si chestionarul FDOSQ care se adreseaza mai mult functiei de detoxifiere hepatica (vezi capitolul 8). La acestea trebuie adaugat si chestionarul TMAQ util pentru a clasifica individul in Simpaticotonic sau Parasimpaticotonic. La aceste chestionare variate sunt anexate la sfarsitul capitolului, in detaliu, astfel incat medicul sa poata sa se foloseasca de ele cu regularitate in practica clinica de zi cu zi.
Odata compilate chestionarele, medicul va avea deja la dispozitie numeroase date, suficiente pentru a-l indruma in protocolul de intrebari, focalizandu-le asupra organelor si aparatelor specifice.

II-Anamneza tintita in principal pe antecedente, triggers si mediatori. Anamneza patologica apropiata trebuie sa se axeze in primul rand pe investigarea tuturor posibilelor antecedente.
Antecendentele sunt toti acei factori, preexistenti bolii, in masura sa predispuna individul sa o dezvolte. Aceste caracteristici au fost definite de greci ca DIATEZE.
Foarte adesea antecedentele sunt congenitale, de aceea este important sa fie investigate predispozitiile familiale de a dezvolta diverse boli. Sexul e un factor important, in ceea de priveste barbatii si femeile sunt susceptibili in proportii diferite la diferite boli.


Alimentatia si igiena mediului sunt in mod particular de investigat, in special pentru a spulbera un eventual cerc vicios legat de o boala. In realitate e inutil sa-ti storci creierii in cautarea unor noi posibilitati terapeutice, daca pacientul persista in greselile sau in situatiile legate de dezvoltarea patologiei.

In antecedente este cuprinsa anamneza familiala, cea personala, evaluarea obiceiurilor alimentare, folosirea de medicamente si cercetarea biomarkerilor de functiune.
Anamneza familiala: este necesara pentru a evalua posibilele conexiuni genetice. E nevoie intotdeauna sa se investigheze daca in antecedentele heredocolaterale sunt prezente boli, ca neoplazii (si care anume), maladii cardiocirculatorii, diabet, artrita, dementa, osteoporoza, obezitate, alergie sau alcoolism. Cunoasterea predispozitiei catre un anume tip de patologie ingaduie sa concentreze efortul medicului, focalizandu-l asupra imbunatatirii expresiei genetice in acel sector dat.
Anamneza personala: raspunsul la o intrebare tintita, precum prezenta unui istoric de oboseala cronica, susceptibilitate pentru raceala sau gripa, apetit exagerat pentru anumite alimente, alergii si infectii recurente, permite evaluarea modului in care propriile gene sunt capabile sa se exprime fenotipic si care sunt eventualele predispozitii personale.
Obiceiuri alimentare: raspunsul la o serie de intrebari inerente dietei, indica in ce fel un individ raspunde la propriile alegeri alimentare si daca printre ele exista dezechilibre in masura sa provoace disfunctii metabolice. Este important sa ne concentram atentia asupra preferintelor calitative. Orice predispozitie indica ceva legat de propria unicitate genetica, si posibila prezenta a unor reactii de intoleranta intre diversele alimente.
Medicamente folosite: folosirea cu regularitate a unor medicamente indica faptul ca organismul nu se afla intr-o conditie de echilibru optim.
Biomarkeri de functiune: exista simptome masurabile care sunt expresia varstei biologice si care pot fi blocate sau facute reversibile odata identificate. Acestia sunt:
• deteriorarea vazului
• deteriorarea auzului
• cresterea timpului de reactie
• scaderea fortei musculare
• epuizarea dupa exercitiu fizic usor
• dificultati in digestie cu alimente care in trecut nu existau
• sensibilitate crescuta la alcool, parfumuri si poluare atmosferica
• rigiditate matinala majora
• durere cronica si inflamatie
• probleme in mentinerea greutatii
• cresterea sensibilitatii la reactiile alergice
• dificultati in amintirea detaliilor.
Ca o a doua investigatie ce trebuie dezvoltata, medicul functional trebuie sa cerceteze mediatorii inerenti afectiunii. Mediatorii sunt o serie de substante capabile sa provoace simptome si sa lezeze tesuturile. Ei nu sunt cauza unei boli ci intermediarii acesteia. Tabelul ne arata principalii mediatori.


In orice fel, din anamneza unui pacient trebuie sa se evidentieze evenimentul TRIGGER. Triggeri sunt toate acele situatii in masura sa activeze orice mediator inactiv. Aceasta explica de ce o boala incepe sau se intensifica mai ales dupa o gripa, o infectie sau un traumatism.

Frecvent triggerii nu sunt specifici pentru acea boala care nu rareori prezinta mai multi triggeri care interactioneaza intre ei.pana si sensibilitatea individuala prin comparatie unul variaza de la un individ la altul.
Una dintre primele sarcini ale medicului functional este acela de a-i recunoaste, astfel incat sa dezvolte impreuna cu pacientul strategii pentru a elimina sau a le reduce virulenta.

III. Vizita practica. Din punct de vedere practic, vizita consta intr-un ansamblu de metode semeiologice ( bazate in principal pe perceptele kineziologiei aplicate), necesare pentru o evaluare functionala completa, fie dintr-un punct de vedere nutritionalo-metabolic, cat si al diverselor organe si aparate.
De obicei, se tinde sa se subimparta vizita in doua parti principale: prima parte, structurala, a doua parte, biochimico-nutritionala.
Partea structurala: investigarea semeiotica cea mai atenta este aceea pusa la punct de tehnicile inerente chiropracticii. Ele ne-au invatat in principal sa cercetam legaturite marcate intre problematicile structurale functionale si intregul organism. In particular, e fundamental sa intelegem interconexiunile intre structuri, sistem nervos autonom si functii organice. Facem trimitere la carti de specialitate si supraspecializate pentru a aprofunda argumentele (tehnica S.O.T. sau sacro-occipitala, kineziologie aplicata).
Partea biochimico-nutritionala: este sectorul principal al aplicatiei medicinei functionale. Investigatia diagnostica se bazeaza pe cercetarea tuturor posibilelor disfunctii biochimice legate de dezechilibrul functional, in masura sa se exprime fenotipic. Pentru a obtine rezultatul maxim, medicul functional e sprijinit in acest efort de o intrega serie de noi si promitatoare analize funtionale de laborator pe care le vom descrie detaliat in cele ce urmeaza.